Domnitorul Vlad Țepeș, cunoscut pentru cruzimea sa nemăsurată și pentru setea de răzbunare, a scris istorie în această seară pe câmpul de luptă de lângă Târgoviște, unde și-a ucis rivalul și a preluat tronul Țării Românești. Evenimentul, petrecut în august 1456, marchează începutul unei domnii sângeroase care va zgudui Europa și Imperiul Otoman. Fiul fostului domnitor Vlad al II-lea Dracul, crescut în captivitate la curtea sultanului Mehmed al II-lea, a demonstrat că nu a uitat niciodată umilințele suferite în copilărie.
După ani de serviciu în rândurile ienicerilor de elită, unde a învățat arta războiului și a strategiei, Vlad a părăsit Imperiul Otoman și s-a aliat cu regatul maghiar, hotărât să își revendice moștenirea.
În vara anului 1456, în timp ce armatele otomane erau umilite la Belgrad de către forțele creștine conduse de Ioan de Hunedoara, Vlad a văzut o fereastră de oportunitate. Regele maghiar îl însărcinase cu apărarea granițelor Transilvaniei, dar tânărul domnitor a folosit această poziție pentru a exploata vidul de putere lăsat de armatele epuizate. În fruntea unei mici forțe de mercenari, a pornit spre Țara Românească, unde l-a întâlnit pe domnitorul în exercițiu, Vladislav al II-lea, lângă Târgșor.
Cei doi lideri au ales să își rezolve disputa printr-o luptă directă, iar Vlad a ieșit victorios, ucigându-și rivalul cu o cruzime care avea să devină marca sa distinctivă.
Fără a întâmpina rezistență, Vlad a înaintat spre Târgoviște, capitala Țării Românești, unde s-a încoronat ca voievod. Noaptea următoare, o cometă spectaculoasă a strălucit pe cer, un semn pe care l-a interpretat ca pe o confirmare divină a dreptului său la tron. Dar Vlad nu s-a oprit aici.
A angajat o armată de mercenari și a început să își consolideze puterea, impunând taxe boierilor care fuseseră scutiți până atunci și eliminând fără milă pe oricine îi amenința domnia. A urmărit și ucis nobilii puternici responsabili pentru moartea tatălui și a fratelui său, confiscându-le averile și dându-le țăranilor, care, în schimb, erau instruiți pentru serviciul militar.
Vlad a curățat țara de „necurăție”, așa cum o numea el. Hoții erau trași în țeapă, cerșetorii, vagabonzii și bolnavii erau arși în casele lor. În viziunea sa, aceștia trebuiau eliminați pentru o viață mai bună.
A construit cetăți și biserici, a extins capitala Târgoviște și a creat o nouă ordine socială, numindu-i pe cei mai buni soldați „viteji”, care au devenit noua nobilime, loială doar lui. A construit drumuri pentru a stimula comerțul, a sprijinit clasa de mijloc cu scutiri parțiale de taxe și a instalat vămi la granițe, forțând comercianții străini să plătească taxe, ceea ce a umplut vistieria.
Până în 1458, armata lui Vlad a lansat raiduri în Transilvania controlată de sași, masacrând comunitățile care adăposteau rivali la coroană. A ordonat ca suspecții să fie trași în țeapă în fața populației și a ars Biserica Neagră din Brașov. A recuperat Castelul Bran, care aparținuse bunicului său.
Până în 1460, sașii din Transilvania erau furioși, dar plângerile lor au căzut la urechile surde ale regelui Matia Corvin. Negustorii au încercat să îl înlocuiască pe Vlad cu Dan al III-lea, unul dintre cei responsabili pentru moartea tatălui și a fratelui său. Dar Vlad a fost informat și a organizat o ambuscadă, învingându-l pe Dan într-o luptă directă, forțându-l să își sape propriul mormânt în fața oamenilor săi, înainte de a fi decapitat.
Raidurile asupra ducatelor care refuzau domnia lui Vlad au dus la masacrarea a zeci de mii de civili. Regele Matia, alarmat că Transilvania este amenințată, a ajuns la un acord cu Vlad. Sașii au fost de acord să returneze toți oponenții și dizidenții, să plătească 15.
500 de florini și să furnizeze soldați. În schimb, Vlad a promis să împiedice otomanii să intre în Transilvania. Cu majoritatea rivalilor morți și granițele nord-vestice asigurate, faima sa de cruzime a crescut.
Vlad a construit o nouă capitală lângă Dunăre, București, situată într-o mlaștină a râului Dâmbovița, înconjurată de șanțuri naturale infestate cu lipitori, șerpi și țânțari, o descurajare naturală pentru orice armată invadatoare. Din noua sa capitală, spera să unească toți valahii într-un singur regat. Încrezător în puterea sa, a oferit asistență militară prințului Ștefan, care încerca să preia tronul Moldovei, menținând jurământul de credință față de vărul său.
Ca răspuns la cooperarea lui Vlad cu Ștefan, o forță otomană rapidă a lansat o campanie de jaf și viol în sudul Țării Românești. După raid, otomanii au încetinit din cauza prăzii și prizonierilor, iar înainte de a ajunge la Dunăre, au fost interceptați de cavalerii lui Vlad. Puțini otomani au supraviețuit pentru a povesti ce s-a întâmplat.
Considerând raidul otoman o încălcare a tratatului încheiat cu sultanul Mehmed, Vlad a refuzat să mai plătească tributul anual și a jurat neascultare.
Acum se confrunta cu marea armată otomană, dar spera că o cruciadă chemată de Papa Pius al II-lea împotriva otomanilor va reduce presiunea asupra Țării Românești. Cu toate acestea, regatele europene erau prinse în intrigi și războaie interne, iar puțini s-au alăturat cauzei creștine. Până în 1461, Papa a convocat cruciade goale, iar Vlad, simțindu-se slăbit, a fost de acord să plătească tribut otomanilor și să trimită băieți tineri pentru a fi instruiți ca ieniciri.
În acest timp, Mihail Szilágyi, unul dintre cei mai de încredere aliați ai lui Vlad, a fost capturat în Bulgaria de otomani. Considerat spion, a fost dus la Constantinopol, torturat și tăiat în două. La scurt timp, o unitate otomană de 10.
000 de soldați a intrat în Țara Românească pentru a colecta tributul și noii recruți, condusă de comandantul Nicopolei, Hamza Pașa. Vlad, aflând de dimensiunea forței inamice și știind că adevărata misiune a lui Hamza era să îl captureze, a atacat cu toată puterea și i-a nimicit. A tras în țeapă mii de turci morți în jurul Târgoviștei și a trimis capul lui Hamza într-un borcan regelui Matia ca dovadă a angajamentului său de a lupta împotriva otomanilor, dar nu a primit niciun răspuns sau ajutor.
Vlad și-a petrecut restul anului 1461 instruindu-și armata pentru război și fortificând Bucureștiul cu baricade grele și cheiuri de piatră, instalând tunuri de-a lungul perimetrului fortificației. Știind că armatele lui Mehmed luptau în Anatolia, s-a pregătit să atace teritoriul otoman. La începutul anului 1462, în timp ce traversa Dunărea înghețată, cavalerii valahi s-au oprit lângă Giurgiu, una dintre cele mai puternice baze militare otomane fortificate din nord.
Vlad s-a îmbrăcat într-o uniformă militară otomană de rang înalt și a ajuns la fortăreață într-o zi cu zăpadă, vorbind turcă cu comandantul garnizoanei, cerându-i să deschidă poarta. Gardienii l-au lăsat să intre, crezând că este un oficial important, deoarece călătorea cu mulți bodyguarzi. Odată intrat, oamenii lui Vlad au ucis gardienii și au deschis porțile larg pentru restul cavalerilor valahi, care au năvălit și au preluat controlul cetății.
Au masacrat garnizoana otomană și au incendiat cartierele după ce le-au jefuit.
Legenda lui Vlad Țepeș a izbucnit. În următoarele două săptămâni, cavalerii săi au lansat raiduri de-a lungul a 800 de kilometri de Dunăre înghețată, până la Marea Neagră, cu scopul de a distruge podurile folosite de otomani pentru a traversa în Țara Românească. Armata lui Vlad a bombardat așezările otomane și alte așezări necreștine de pe malul bulgăresc al Dunării și a continuat raidul spre sud, în teritoriul otoman.
Pentru valahii care trăiau în Bulgaria încă din epoca dacică, acestea au fost zile binecuvântate, cel puțin pentru o vreme, recâștigându-și libertatea de sub jugul otoman. Nenumărați s-au alăturat luptei, fie căutând răzbunare, fie crezând în puterea lui Vlad. Veștile s-au răspândit ca focul despre măcelul lăsat în urma micii cruciade a lui Vlad.
El și valahii sperau acum ca mai mulți creștini să se adune sub steagul său pentru a lupta împotriva puternicilor otomani.
