Iată articolul de știri de ultimă oră, scris în limba română, bazat pe transcrierea video furnizată.
În vara anului 1260, soarta întregii lumi islamice atârna de un fir de păr, iar pe câmpia stâncoasă de lângă izvorul lui Goliath, în ceea ce este astăzi Palestina, două armate s-au pregătit pentru o confruntare care avea să redefinească granițele puterii și credinței. Sultanatul Mameluc, ultimul bastion al Islamului, se pregătea să înfrunte mașinăria de război aparent de neoprit a Imperiului Mongol, o forță care măturase totul în cale, de la stepele Asiei până la porțile Europei.
În urmă cu doar doi ani, în 1258, coșmarul mongol atinsese apogeul odată cu căderea Bagdadului. Orașul, centrul intelectual al lumii islamice și o metropolă de un milion de suflete, fusese jefuit și incendiat. Biblioteca Mare, care aduna cunoștințe de secole, a fost arsă, iar sute de mii de oameni au fost masacrați.
Califatul Abbasid, o dinastie care domnise de peste 500 de ani, a fost șters din istorie cu o brutalitate care a șocat întreaga lume.
Conducătorul mongol, Hulagu Khan, nepotul legendarului Genghis Khan, nu s-a oprit aici. După distrugerea Bagdadului, el și-a îndreptat armata de 60. 000 de soldați către Siria.
În ianuarie 1260, Alep, un alt centru major al civilizației islamice, a căzut după doar șase zile de asediu. Orașul a fost jefuit cu o cruzime de neimaginat, iar populația musulmană și evreiască a fost aproape în întregime exterminată cu ajutorul aliaților creștini ai mongolilor, armenii și cruciații.
După căderea Alepului, restul Siriei s-a predat aproape fără luptă. Damascul, inima Levantului, a capitulat în martie 1260. Lumea islamică era în pragul colapsului total.
Singura putere care mai putea opri valul mongol era Sultanatul Mameluc din Egipt, o forță militară de elită formată din sclavi-soldați, crescuți și antrenați încă din copilărie pentru a fi războinici desăvârșiți.
În capitala Cairo, sultanul mameluc, Saif ad-Din Qutuz, a primit un ultimatum de la Hulagu Khan. Mesajul era clar și terifiant: supuneți-vă sau veți fi distruși. Moscheile vor fi dărâmate, iar copiii musulmani vor fi uciși.
Consiliul de război al lui Qutuz a fost dominat de teamă. Mulți dintre ofițerii săi de rang înalt, copleșiți de înfrângerile succesive ale lumii islamice, au pledat pentru capitulare.
Qutuz, însă, era un lider de o voință de fier. A refuzat cu dispreț ideea de supunere. „Egiptul are nevoie de un sultan războinic”, a declarat el, potrivit cronicilor vremii.
„Dacă nimeni altcineva nu vine cu mine, voi merge și voi lupta singur împotriva tătarilor!” Pentru a-și sublinia hotărârea și pentru a nu mai lăsa loc de întoarcere, Qutuz a ordonat executarea trimișilor mongoli, care au fost tăiați în două și capetele lor expuse la Poarta Zuweila din Cairo.
Această decizie a fost o declarație de război. Qutuz știa că se confruntă cu o provocare uriașă. Armata sa număra aproximativ 24.
000 de călăreți, în timp ce Hulagu avea 60. 000 de soldați în Siria. Cu toate acestea, soarta a intervenit.
Moartea Marelui Han Mongke l-a forțat pe Hulagu să se retragă spre est cu grosul armatei sale pentru a participa la alegerea noului lider.
Hulagu l-a lăsat pe locotenentul său de încredere, Kitbuqa, la comanda unei forțe de aproximativ 12. 000 de oameni în Siria. Qutuz a văzut această slăbire a forțelor mongole ca pe o fereastră de oportunitate.
A mobilizat o armată de 14. 000 de luptători de elită, inclusiv mameluci, beduini și turkmeni, și l-a chemat pe principalul său rival, Baibars, un comandant militar de geniu, să i se alăture, promițându-i guvernarea Alepului după victorie.
Baibars, un fost sclav de origine kipceakă, era unul dintre cei mai străluciți strategi ai epocii. El a condus avangarda mamelucă, ieșind din Cairo la sfârșitul lunii iulie. Armata mamelucă a traversat teritoriul controlat de cruciați, care, temându-se de represalii mongole, au acceptat să le acorde trecere liberă și să le vândă provizii.
Când Kitbuqa a aflat de înaintarea mamelucilor, și-a mobilizat rapid forțele și a pornit în întâmpinarea lor. El a plănuit să-i prindă pe musulmani prin surprindere în câmpia Esdraelon, lângă izvorul Ain Jalut. Armata mongolă, formată din mongoli, armeni, georgieni și cruciați, a traversat râul Iordan și s-a îndreptat spre vest.
Bătălia a început cu o ambuscadă devastatoare. Baibars, care cunoștea terenul, și-a ascuns avangarda și a atacat prin surprindere coloana de avangardă a mongolilor, condusă de cavalerii armeni. A urmat o luptă confuză și sângeroasă.
Baibars a folosit o tactică genială de a alterna atacurile frontale cu retrageri simulate, atrăgând forțele mongole din ce în ce mai adânc în capcană.
Timp de ore întregi, avangarda lui Baibars a rezistat presiunii copleșitoare a mongolilor, suferind pierderi grele. În cele din urmă, când Kitbuqa a crezut că victoria este aproape și a ordonat un atac general pentru a zdrobi avangarda, a intrat în capcana principală. Din spatele dealurilor și copacilor, unde erau ascunse, au ieșit forțele principale ale lui Qutuz.
Văzându-și oamenii pe cale să fie încercuiți, Qutuz a rostit un discurs care a stârnit lacrimi și furie în rândul soldaților săi. „Nu există alternativă la luptă, în afară de moartea cumplită a voastră, a soțiilor voastre și a copiilor voștri!” a strigat el.
Apoi, aruncându-și coiful pentru a fi recunoscut de soldați, a strigat de trei ori „Wa Islamah!” (O, Islamule!) și s-a aruncat în luptă, urmat de garda sa personală.
Lupta corp la corp a fost de o ferocitate nemaivăzută. Mongolii, deși inferiori numeric, erau luptători redutabili. Flancul stâng mameluc a fost pe punctul de a ceda sub presiunea atacului mongol.
Dar prezența lui Qutuz și curajul său personal au întors soarta bătăliei. El a reușit să stabilizeze linia, în timp ce Baibars, pe flancul drept, a început să împingă înapoi cavaleria creștină.
Kitbuqa, văzând că încercuirea eșuează și că forțele sale sunt prinse într-o menghină, a refuzat să se retragă. Când unul dintre ofițerii săi i-a sugerat să se retragă, el a răspuns: „Trebuie să murim aici, acesta este sfârșitul nostru. O viață lungă și fericită pentru Han!”
A fost capturat de forțele lui Baibars și ucis pe loc.
Odată cu căderea comandantului lor, armata mongolă s-a prăbușit. Supraviețuitorii au fugit în dezordine, urmăriți de cavaleria mamelucă. Bătălia de la Ain Jalut s-a încheiat cu o victorie zdrobitoare pentru musulmani.
Expansiunea mongolă spre vest a fost oprită pentru totdeauna.
Această victorie a salvat orașele sfinte ale Islamului, Mecca, Medina și Ierusalimul, de la distrugere. Qutuz a fost proclamat „Leul de la Ain Jalut” și salvatorul Islamului. Cu toate acestea, triumful său a fost de scurtă durată.
La doar câteva zile după bătălie, în timp ce armata se întorcea la Cairo, Qutuz a fost asasinat.
Principalul suspect a fost Baibars, care se simțise trădat deoarece Qutuz nu și-a respectat promisiunea de a-i da guvernarea Alepului, temându-se de ambiția și puterea sa. Baibars a devenit noul sultan, un conducător la fel de capabil ca și predecesorul său. Indiferent de rivalitățile lor politice, Qutuz și Baibars au fost, în acea zi de vară din 1260, arhitecții uneia dintre cele mai importante bătălii din istoria lumii, salvând civilizația islamică de la anihilare.
