Ieri, 4 iulie 1187, pe câmpurile aride din apropierea satului Hattin, în Galileea, istoria a fost rescrisă cu sânge și foc. Sultanul Saladin, conducătorul unit al Egiptului și Siriei, a zdrobit armata Regatului Latin al Ierusalimului într-o bătălie care va rămâne pentru totdeauna în analele războiului sfânt.
Victoria este totală și fără precedent. Regele Guy de Lusignan, conducătorul cruciaților, a fost capturat, împreună cu sute de nobili și cavaleri. Dar cel mai important, Adevărata Cruce, relicva pe care creștinii o consideră cea mai sfântă dintre toate, a căzut în mâinile musulmanilor.
Aceasta este o lovitură devastatoare pentru moralul creștin și un semn clar că puterea lui Dumnezeu, așa cum o văd musulmanii, este de partea lui Saladin.
Bătălia de la Hattin nu a fost un accident. A fost rezultatul unei strategii meticuloase, puse la cale de un lider care a petrecut două decenii unificând lumea musulmană. Saladin, cunoscut și sub numele de al-Nasir, „Victorioșul”, a demonstrat că răbdarea și disciplina militară pot învinge forța brută și orgoliul.
Totul a început cu trădarea unui om: Raynald de Chatillon. Acest baron cruciat, stăpân al fortăreței de la Kerak, a încălcat în mod repetat armistițiile, atacând caravanele de pelerini musulmani care se îndreptau spre Mecca. Saladin a jurat să-l ucidă cu propria sa mână, iar ieri, acest jurământ a fost împlinit.
După capturarea lui Raynald, sultanul a refuzat să-i ofere apă, spunând: „Eu nu-i dau de mâncare, nici de băut”. Apoi, cu o singură lovitură de sabie, l-a executat pe trădător, în fața regelui Guy, care a rămas neputincios.
Contextul acestei bătălii este complex și se întinde pe mai bine de un secol. În 1099, cruciații europeni au cucerit Ierusalimul, provocând o rană adâncă în lumea islamică. Timp de decenii, statele cruciate au supraviețuit datorită dezbinării dintre musulmani.
Dar apoi a venit dinastia Zengidă, iar mai târziu, Saladin.
Născut în 1137 la Tikrit, Saladin a fost educat în filosofie, matematică și, mai presus de toate, în Coran. Unchiul său, Shirkuh, și mentorul său, Nur ad-Din, i-au insuflat principiile cavalerismului, ale dreptății și ale milei. La doar 31 de ani, Saladin a devenit vizir al Egiptului, iar în 1171 a desființat Califatul Fatimid, punând bazele dinastiei Ayyubide.
De atunci, Saladin a construit un imperiu. A revitalizat economia Egiptului, a construit școli și a atras savanți din toată Asia și Europa. A abolit taxele pentru pelerini și a devenit protectorul Meccăi.
A cucerit Yemenul și a controlat Marea Roșie, transformând Egiptul într-o putere comercială și militară.
Când Nur ad-Din a murit în 1174, Saladin a văzut șansa de a uni Siria și Egiptul. A proclamat nevoia de jihad și a intervenit în Siria, cucerind Alepoul în 1183. A devenit cel mai puternic conducător al lumii musulmane, sprijinit de califul de la Bagdad și recunoscut ca stăpân al Arabiei.
În tot acest timp, Regatul Ierusalimului era slăbit de lupte interne. Regele Baldwin al IV-lea, bolnav de lepră, a murit în 1185, iar succesorul său, Baldwin al V-lea, a murit la doar un an. Tronul a ajuns la Guy de Lusignan, un rege slab, care nu și-a putut controla vasalii rebeli, în special pe Raynald de Chatillon.
În decembrie 1186, Raynald a atacat o altă caravană musulmană, ucigând și încarcerând pelerini. Saladin a trimis un emisar, cerând returnarea prizonierilor și a tezaurului. Raynald a refuzat să-l primească.
Atunci, Saladin a jurat să-l ucidă cu propria sa mână.
În primăvara anului 1187, Saladin și-a adunat generalii la Damasc. Mesagerii au galopat în toate colțurile imperiului, chemând la jihad. Armata sultanului număra aproximativ 30.
000 de oameni, împărțiți în trei aripi: Taqi al-Din comanda dreapta, Gökböri stânga, iar Saladin însuși centrul.
Pe 26 iunie, armata a ajuns la râul Iordan și a tabărât lângă Lacul Tiberiadei. Pe 30 iunie, Saladin a provocat cruciații, mutându-și tabăra mai aproape de Saffuriya, unde se aflau aceștia. Dar niciuna dintre părți nu a luat inițiativa.
Pe 2 iulie, Saladin a decis să atace. A mărșăluit spre Tiberiada, a asediat orașul și l-a cucerit până noaptea. Soția contelui Raymond de Tripoli s-a baricadat în citadelă și a trimis mesageri, cerând ajutorul regelui Guy.
În tabăra cruciată de la Saffuriya, s-a ținut un consiliu de război. Raymond a argumentat că armata creștină ar trebui să rămână pe pozițiile sale defensive, dar Gerard de Ridefort, marele maestru al Templierilor, și Raynald de Chatillon l-au acuzat de lașitate și trădare. Regele Guy a fost convins și a ordonat marșul spre Tiberiada.
Pe 3 iulie, armata cruciată, de aproximativ 20. 000 de oameni, a pornit la drum. Raymond comanda avangarda, Guy centrul, iar Balian de Ibelin ariergarda.
Ziua era extrem de caldă, fără vânt, iar soarele ardea nemilos. Până la amiază, armata a ajuns la satul Tur’an, la doar o treime din drum.
Acolo, au apărut detașamentele de arcași călare ale lui Saladin, care au început să hărțuiască coloana creștină, tăindu-i calea de retragere. Infanteria cruciată a încercat să protejeze cavaleria, dar numărul victimelor a început să crească. Ariergarda a încetinit atât de mult, încât s-a separat de restul armatei.
Regele Guy a ordonat oprirea, pentru a permite ariergarzii să se reunească. Dar această întârziere a fost fatală. Coloana creștină a fost încetul cu încetul încercuită de un număr tot mai mare de arcași musulmani.
Era clar că au căzut într-o capcană.
Saladin, după ce a cucerit rapid Tiberiada, se întorsese cu grosul armatei și bloca acum drumul. Cruciații, epuizați și însetați, nu au mai putut înainta. Regele Guy a ordonat să se facă tabără pe loc.
Noaptea a fost un coșmar. Arcașii musulmani au continuat să hărțuiască tabăra, iar schimbătorii au dat foc corturilor de la periferie. Fără apă, sufocați de fum și căldură, cruciații nu au putut dormi.
Dimineața, pe 4 iulie, Saladin a așteptat ca soarele să se ridice. Cruciații, disperați de sete, au încercat să ajungă la satul Hattin, unde se afla o sursă de apă. Dar Saladin a trimis aripa lui Taqi al-Din pentru a bloca valea.
Musulmanii au dat foc tufișurilor din apropiere, iar fumul a învăluit coloana creștină. Arcașii călare au lansat sute de săgeți. Infanteria cruciată, extenuată și descurajată, a început să fugă, unii spre dealul numit Coarnele lui Hattin, alții spre satul Nimrin.
Regele Guy a ordonat cavaleriei să se retragă spre Coarnele lui Hattin, unde spera să găsească apă. Dar acolo nu era niciun răgaz. Luptele corp la corp au fost intense.
Cavalerii s-au adunat în jurul Adevăratei Cruci, încercând să o protejeze.
În cele din urmă, Adevărata Cruce a căzut în mâinile musulmanilor. Cavalerii au încercat un contraatac disperat pentru a o recupera, dar au fost învinși. Regele Guy a ordonat predarea.
Cavalerii au descălecat și s-au prăbușit la pământ.
Regele Guy a fost găsit lângă cortul său, atât de epuizat încât abia a putut înmâna sabia. Saladin a ordonat să i se aducă apă cu gheață. Regele a băut și apoi a înmânat cupa lui Raynald de Chatillon.
Atunci, Saladin a spus: „Tu îi dai de băut, dar eu nu-i dau nici de mâncare, nici de băut”. Și cu o singură lovitură de sabie, și-a împlinit jurământul.
Victoria de la Hattin este o catastrofă pentru Regatul Ierusalimului. Armata cruciată, cea mai mare adunată vreodată în Orient, a fost anihilată. Fără ea, castelele, orașele și cetățile creștine sunt neapărate.
Ierusalimul, inima creștinătății, este acum la cheremul sultanului.
Saladin a demonstrat că este mai mult decât un strateg militar. El este un om al principiilor, un lider care nu a rupt niciodată puntea diplomației. Puterea și bogăția nu l-au corupt.
El rămâne un om al rugăciunii, al dreptății și al milei. Chiar și dușmanii săi europeni îl admiră.
Dar acum, atenția se îndreaptă spre Ierusalim. Orașul sfânt, cucerit de cruciați în urmă cu 88 de ani, este pe cale să cadă. Saladin a promis că va elibera al-Quds, iar musulmanii din toată lumea așteaptă cu sufletul la gură.
Doar Tyre și Acre mai rezistă, dar pentru cât timp? Europa va fi șocată de această înfrângere și va chema la o nouă cruciadă. Dar asta este o poveste pentru altă dată.
Astăzi, lumea islamică sărbătorește. Astăzi, Saladin este victorios.
