Iată articolul de știri de ultimă oră, scris în limba română, bazat pe transcrierea video furnizată.
Cursa disperată a celui mai căutat criminal din America s-a încheiat într-un rug de foc, la o fermă izolată din Virginia, la 26 aprilie 1865, la ora 7:15 dimineața. John Wilkes Booth, actorul care a împușcat mortal președintele Abraham Lincoln cu doar 12 zile mai devreme, a fost încolțit și ucis de cavaleria unionistă, punând capăt uneia dintre cele mai ample și frenetice vânători de oameni din istoria Statelor Unite. Planul său grandios de a decapita guvernul Uniunii s-a prăbușit în haos, iar ultimele sale cuvinte, șoptite în timp ce privea propriile mâini, au fost „Inutil.
Inutil.”
Totul a început în noaptea de 14 aprilie 1865, la Teatrul Ford din Washington D. C. , unde Lincoln urmărea piesa „My American Cousin”.
La ora 22:15, Booth, un simpatizant confederat cunoscut pentru cariera sa actoricească, a pătruns în loja prezidențială. Fără ezitare, a scos un pistol Derringer și a tras un glonț în ceafă președintelui. În timp ce sala exploda în panică, Booth a sărit pe scenă, rupându-și piciorul, dar suficient de rapid pentru a striga cuvintele care aveau să intre în istorie: „Sic semper tyrannis” – așa le merge întotdeauna tiranilor.
Apoi a dispărut în noapte, lăsând în urmă o națiune în stare de șoc.
Planul inițial al lui Booth era mult mai sângeros. El și o mână de conspiratori intenționaseră să ucidă patru figuri-cheie ale Uniunii într-o singură noapte: pe lângă Lincoln, pe vicepreședintele Andrew Johnson, pe secretarul de stat William Seward și pe generalul Ulysses S. Grant.
Scopul era să arunce guvernul federal într-un haos total, oferind Confederației, aflată deja în pragul colapsului, o șansă de a riposta. În realitate, doar Lovitura împotriva lui Lincoln a reușit. Restul conspiratorilor au eșuat lamentabil, iar Uniunea, departe de a fi paralizată, a declanșat o mașinărie de căutare fără precedent.
La doar câteva minute după asasinat, Booth a fugit pe ușa din spate a teatrului, unde un cal îl aștepta. A traversat Podul Navy Yard, intrând în Maryland, unde a fost întâmpinat de David Herold, un co-conspirator loial. Împreună, s-au îndreptat spre Taverna Surrattsville, o locație prestabilită unde ascunseseră provizii și arme.
Vizita a fost scurtă; știau că armata le va călca pe urme. Înarmați până în dinți, au pornit din nou pe drumuri întunecate, cu un singur scop: să traverseze Potomacul și să dispară în sud.
Primele ore ale zilei de 15 aprilie i-au găsit pe cei doi fugari la casa doctorului Samuel Mudd, un medic din Maryland cunoscut pentru simpatiile sale sudiste. Fără să stea pe gânduri, doctorul i-a tratat piciorul rupt al lui Booth, o fractură urâtă care avea să le încetinească dramatic evadarea. Mudd le-a oferit adăpost pentru câteva ore, permițându-le să se hrănească și să se odihnească.
Deși Mudd a negat ulterior orice cunoștință despre crimele lor, acest gest l-a trimis direct la închisoare, devenind o piesă controversată în puzzle-ul conspirației.
Soarta le-a jucat o festă cruntă. Pierduți într-o mlaștină și încetiniți de piciorul lui Booth, au cerut ajutorul unui fermier pentru a găsi casa lui Samuel Cox, un alt simpatizant confederat. Au ajuns la Rich Hill abia la 1:00 dimineața, pe 17 aprilie.
Cox, însă, era un om precaut. Cu peste 1. 000 de soldați unioniști mobilizați și o recompensă de 100.
000 de dolari pe capetele lor, Cox a refuzat să-i primească în casă. În schimb, i-a ascuns într-un tufiș de pini de la marginea proprietății sale, oferindu-le doar apă și promisiunea că va trimite pe cineva cu mâncare.
Timp de patru zile interminabile, Booth și Herold au stat ascunși în desiș, hrăniți rar de Thomas Jones, un prieten de-al lui Cox. Aici, Booth a avut primul contact cu realitatea. Citind ziarele aduse de Jones, a aflat că națiunea îl considera un laș și un criminal, nu eroul pe care el se visa.
Şocat şi dezamăgit, a scris în jurnalul său, comparându-se cu Brutus şi William Tell. „De ce sunt eu considerat un ucigaş de rând, iar ei sunt lăudaţi ca eroi?” , se întreba el, într-un acces de autoiluzionare care avea să-l însoţească până la sfârşit.
Pe 18 aprilie, un şir de soldaţi unionişti a trecut la mai puţin de 200 de metri de ascunzătoarea lor. Inima le-a stat în loc. Herold a fost nevoit să sugrume propriii cai pentru a nu fi descoperiţi.
În acest timp, la Washington, mii de americani ieşeau pe străzi pentru a asista la procesiunea funerară a lui Lincoln. Trupul preşedintelui era transportat la Capitoliu, unde a fost depus în rotondă, vizitat de o naţiune în doliu. A doua zi, un tren special a pornit spre Springfield, Illinois, ducându-l pe Lincoln acasă pentru ultima oară.
Abia pe 20 aprilie, odată ce soldaţii au părăsit zona, Jones i-a informat pe fugari că pot pleca. La amurg, au pornit spre Potomac, la doar trei mile şi jumătate distanţă, dar progresul a fost chinuitor de lent. Jones i-a ajutat să se îmbarce într-o barcă mică, refuzând orice plată.
Destinul, însă, a fost din potrivnic. Noaptea era ceaţoasă, iar navigaţia, un coşmar. În loc să ajungă la Machodoc Creek, în Virginia, s-au rătăcit şi au eşuat din nou în Maryland.
A doua zi, au reuşit să obţină provizii de la o fermă, dar, din motive rămase necunoscute, nu au mai plecat.
Noaptea de 22 aprilie le-a adus în sfârşit norocul de care aveau atâta nevoie. Ceata groasă, care fusese un duşman, a devenit aliatul lor, ascunzându-i de ochii unei nave de război unioniste pe Potomac. În zorii zilei de 23 aprilie, au ajuns în sfârşit în Virginia.
Speranţele li s-au spulberat însă rapid. Elizabeth Queensberry, o simpatizantă, i-a hrănit şi i-a trimis la Dr. Richard Stuart, care i-a dat afară imediat ce a aflat cine sunt.
Disperaţi, au bătut la uşa lui William Lucas, un negru liber. Când acesta a refuzat să-i primească, Booth l-a ameninţat cu un cuţit şi l-a forţat pe el şi familia lui să doarmă pe prispă.
O rază de speranţă a apărut sub forma lui Willie Jett, un fost soldat confederat pe care l-au întâlnit în Port Charles. Jett a încercat să-i ascundă, dar casa pe care o pusese la dispoziţie era ocupată de două femei necăsătorite, iar „cavalereştii” fugari au considerat că ar fi nepotrivit să rămână. Astfel, pe 24 aprilie, au ajuns la ferma lui Richard Garrett, un om pe care nu-l cunoşteau.
Folosindu-şi talentul actoricesc, Booth s-a dat drept un soldat rănit în luptă. Garrett a căzut în cursă şi le-a oferit un pat pentru noapte.
A doua zi, atmosfera s-a schimbat. Pe măsură ce Booth se îmbăta şi dormea până târziu, familia Garrett a început să nutrească bănuieli. Îngrijoraţi că le vor fura caii, l-au forţat pe Booth şi pe Herold să doarmă în şură.
A fost o decizie care avea să le sigileze soarta. În acea noapte, în timp ce ei dormeau în fân, un informator, chiar Willie Jett, le-a dezvăluit autorităţilor locul exact unde se aflau. În jurul orei 2:30, pe 26 aprilie, sunetul copitelor i-a trezit pe fugari.
Cavaleria înconjurase şura.
Au încercat să fugă, dar uşile erau încuiate. Fuseseră prinşi într-o capcană. Soldaţii, sub comanda directă a Secretarului de Război Edwin Stanton, aveau ordine stricte să-l prindă pe Booth viu.
A urmat un impas tensionat. Herold, cuprins de panică, l-a implorat pe Booth să-l lase să se predea. Booth a acceptat.
A rămas singur, înconjurat de flăcări şi de duşmani, refuzând să iasă cu mâinile sus. A încercat o ultimă manevră disperată: l-a provocat pe comandantul trupelor la un duel pentru libertatea sa. Ofiţerul a refuzat.
Atunci, soldaţii au adus vreascuri şi au dat foc şurii. Flăcările s-au ridicat rapid, luminând cerul nopţii. Booth, văzând că nu mai are scăpare, a ţâşnit afară, ţintuind cu privirea lumina.
În acel moment, sergentul Boston Corbett a tras un glonţ care l-a lovit în ceafă, exact acolo unde Booth îl împuşcase pe Lincoln. A căzut la pământ, paralizat. În ultimele sale clipe, a cerut unui soldat să-i ridice mâinile.
S-a uitat la ele, părea să le studieze, şi a murmurat: „Inutil. Inutil.” La ora 7:15, John Wilkes Booth, asasinul care a crezut că poate schimba cursul istoriei printr-un glonţ, a murit.
Vânătoarea se terminase.
